Fiecare nouă situație, fiecare obiect privit sau eveniment parcurs este analizat și explicat. Pentru că fiecare dintre acestea trebuie să aibă un sens. Altfel nu am mai putea funcționa, sau nu am putea merge mai departe.
Să spunem că vezi un om care mătură banda albă din mijlocul unei șosele foarte aglomerate. Oricine l-ar vedea ar avea tendința să-l oprească. De ce? Pentru că acțiunea acelui om nu are sens.
Creierul analizează și interpretează rapid: mătură=curățenie, casă, zonă liberă de pericol; șosea aglomerată=mașini multe, pericol. Și acționează funcție de informația ce-a rezultat.
Dacă cineva îți spune să faci două genuflexiuni la ora 8 dimineața, le faci? Dacă nu are sens, nu le faci. Dar dacă mintea ta găsește un sens în asta, le vei face.
Nu putem trăi fără a da sens acțiunilor, emoțiilor și vieții noastre. Căutăm explicații, mereu. Și, dacă nu le aflăm din exterior ne creăm propriile explicații. Dăm sens, fiecare, în felul nostru, oricărui eveniment, situații sau stări emoționale.
Când vedem pe cineva trist ne explicăm nouă înșine cauza tristeții lui. Iar sensul, explicația ne aparține în totalitate. În fond nu știm sursa tristeții celuilalt, dar pentru liniștea noastră sufletească găsim rațional, un sens.
Un drum pe care-l parcurgem, trebuie să aibă sens. Unde, pentru ce, când ajung? Nu pleci așa, fără scop și intenții. Ce sens ar avea?
Interpretăm tot ce întâlnim: interpretăm viața, interpretăm moartea. Iar dacă acestea nu ne dau nouă un sens, ne revoltăm. Negăm. Ne împotrivim. Suferim amarnic.
Nu există suferință psihică mai mare decât pierderea sensului.
Fiecare are propria interpretare asupra vieții și a mediului care-l înconjoară. Spre exemplu, pentru mine nu are sens să dorm la prânz. Pentru altcineva are sens, oricare ar fi acela.
Și durerea are sens. Îți arată ce este în neregulă cu tine. Iar dacă nu găsești explicația, motivul din care a apărut, disconfortul psihic apărut nu va fi deloc neglijabil.
Viața are sens? Poate că nu are. Dar cum am putea trăi știind asta? Ce viață ar mai fi aceea?
Tot ce facem este pentru că avem un sens, o direcție, un scop. Pierderea sensului înseamnă pierderea plăcerii, dorinței, visului și implicit pierderea vieții.
Funcționăm în parametri normali doar atunci când creierul își poate explica evenimentele în termeni simpli: de ce, unde, când.
Suntem sănătoși psihic atât timp cât sensul ne este dat de acțiunile, emoțiile și gândurile noastre.
Are sens ce spun?